Teatrul Bacovia: Piesa „Iorgu” sau Bacovia „c’est moi”
Regizorul Matei Lucaci-Grünberg aduce pe scenă, într-o piesă provocatoare, de imaginație și simboluri, viața biologică a personajului Bacovia, intitulat (după alintarea celor din familie) Iorgu. O dramă izvorâtă din dezacordul dintre om și lume, cu palide reflexii sociale, gravitând în jurul alcoolului. Sentimentul pe care îl poate genera condiția umană astfel înțeleasă nu poate fi decât unul de milă…
Este meritul tânărului regizor Matei Lucaci-Grünberg care dă un examen greu de profesionalism aducând pe scenă una din figurile centrale, mitice, ale culturii române – George Bacovia. Piesa deschide festivalul Fest Monodrame 2026 (desfășurat in acest zile la Teatrul Municipal) și a făcut parte din festivalul Bacfest. Organizatorii au fost inspirați în aduce pe scenă – chiar în zilele când sărbătorim nașterea marelului poet
Recepția operei și a personalității lui George Bacovia a fost marcată de-a lungul timpului de o serie de clișee, exagerări sau percepții simpliste – mult difuzate de școală – iar prejudecata cea mai răspândită este imaginea sa ca „poetul ploii, al tristeții și al morții” . Mai știm că poetul trăia într-o criză melancolică continuă, incapabil să zâmbească sau să aibă o viață normală, fiind complet strivit de propriul univers funebru.
Evident, lucrurile sunt mult mai complexe (și mai pozitive), iar criticii literari – de la Eugen Lovinescu până la studiile recente ale lui Paul Cernat (prezent la BacFest) dovedesc că nu a fost doar un „depresiv care plângea când ploua”, ci un artist extrem de lucid, chiar experimental. De altfel, într-un interviu celebru (din mai 1927) acordat de Bacovia publicistului și scriitorului Ion Valerian, poetul spune că ”Nu-i vina mea dacă aceste simple notițe sunt în formă de versuri și câteva par vaiete…”.
Regizorul Matei Lucaci-Grünberg alege să aducă pe scenă, într-o încărcătură grea de simboluri, un Bacovia kafkian, înspăimântat și dezorientat, prizonier la cuvintelor, gravitând în jurul alcoolului, într-un efort de eliberare de mentalitate burgheză a anilor 20, 30. Un absurd existențial, pradă unui chinuitor sentiment al conflictului cu tot ce îl înconjoară. În același interviu din 1927, el spunea cu mult umor: „Unii prieteni îmi spun că sunt inadaptabil, că sunt pierdut pentru lume. E o exagerare. Iubesc oamenii și-i privesc cu interes prin geamul odăii mele…”.
Regizorul bucureștean rezumă – cu forță și chiar un umor de bună calitate – viața acestui ”strain” față de lume, abulic în anii maturității, protestatar în anii tinereții. Dar regizorul ironizează aspecte sociale, aduce pe rând, cu dozaj echilibrat, patetism, persiflare, veselie, iubire. Credem că lui Matei Lucaci-Grünberg îi reușește foarte bine sentimentul profund de afecțiune, devotamentul și acceptarea.
Dar povestea de pe scenă e doar o latură a piesei de teatru ”Iorgu”, cu toată încărcătura sa sentimentală și filosofică – cealaltă latură e compusă din decorul extrem de sugestiv – decorul devine într-un adevărat organism viu: el apasă pe umerii lui „Iorgu” atunci când presiunea exterioară e mare, dar se și deschide, respiră sau se luminează în momentele de revelație interioară.
Subliniem inteligența regizorală de a alege actorii și de a-i pune în valoare, transformându-i în fiecare scenă – unele personaje sunt atât de bine jucate încât personajul Bacovia rămâne ân umbra – de amintit teribilul joc de lumini de pe scenă, care reușește să impună spectatorului vremuri istorice.
Credem că Valentin Braniște, Minodora Broscoi, Florina Găzdaru și Ștefan Ionescu se detașează, nu atât prin rolurile principale, cât prin finețea interpretativă, autenticitate, mimică, gesturi, exuberanță. Sunt multe scene din piesă în care interpretarea lor este captivantă…Personal mi-a plăcut jocul Bogdan Buzdugan (croit pentru a fi actor) și Ștefan Huluba, poate prea puțin pus în valoare. Eliza Noemi Judeu este egală cu ea însăși, iar Eva Cosac credem că poate fi o actriță importantă în devenire.
Pe scurt, o piesă care distruge prejudecata statuii reci și îndepărtate a marelui poet, aducându-l pe Bacovia la nivelul unui om simplu, viu, care a simțit, a sperat și a suferit la fel ca oricare dintre noi. Suntem egalii lui Bacovia.
Gabriel Pop
